Dintre turneele de Mare Șlem, French Open-ul rămâne cel mai prielnic jucătoarelor din România, cu trei sportive ajunse măcar până în finală – Florența Mihai, Virginia Ruzici și Simona Halep, iar turneul de la All England Club este, printre altele, acel turneu de Grand Slam la care Florența Mihai nu a reușit nici măcar o victorie, iar Raluca Olaru pierdea un meci 0-6, 0-6 – cu Victoria Azarenka, în 2009.
Pe iarba de la Londra, prestațiile din circuitul ATP rămân de referință, de la cele două finale jucate de Ilie Năstase, în 1972 și 1976, până la cele trei meciuri în ediții consecutive jucate cu trofeul pe masă de Horia Tecău, alături de Robert Lindstaedt, la dublu (2010, 2011, 2012). Cu toate acestea, și Wimbledon-ul are propriile file de istorie scrise de „tricolore”, măcar în sertarul personal de motive de mândrie, dacă nu în cărțile de istorie ale tenisului românesc. ProSport prezintă opt episoade importante având jucătoare din România în prim-plan.
1977: Mariana Simionescu, prima româncă în optimi, pe vremea în care seturile se puteau încheia și 9-7 la game-uri
Stabilită la Monte Carlo, căsătorită timp de patru ani cu Bjorn Borg – începând cu 1980, Mariana Simionescu este un personaj aparte în peisajul sportului românesc, existând multe confuzii și întrebări legate de culorile apărate pe teren. Între 1973 și 1979, Simionescu a fost nominalizată de 15 ori în echipa de Cupa Federației, competiția pe națiuni din tenisul feminin, iar în 1977 reușea cel mai lung parcurs într-un turneu de Mare Șlem, chiar pe iarba de la Wimbledon. Simionescu a jucat în optimi de finală la Londra, fiind învinsă cu un scor imposibil astăzi, 9-7, 6-3 de favorita trei a turneului, Virginia Wade (tiebreak-ul a fost introdus în tenis în 1965, în SUA, dar la Wimbledon, a fost folosit doar începând din1971, inițial ca sistem de departajare în caz de egalitate la game-uri, 8-8; în 1979, britanicii au revenit și au coborât limita, la 6-6, cu excepția setului decisiv, care se joacă la diferență de două game-uri).
De altfel, Mariana Simionescu a prins mai multe sisteme, ca și Virginia Ruzici, surprinzătoare pentru tenisul modern: la Roland Garros, acolo unde de asemenea a jucat optimi de finală, în 1976 și 1978, tabloul principal avea doar 64 de poziții, astfel încât o calificare în optimi presupunea doar două meciuri, în loc de trei. Wimbledon-ul este astfel turneul de Grand Slam în care fosta doamnă Borg a legat cele mai multe victorii.
1982: Virginia Ruzici și colecția completă de seturi împotriva lui Chris Evert
Virginia Ruzici a prins turneul de la Wimbledon atunci când tabloul oferea câte un tur liber capilor de serie (trei ediții – 1974, 1977 și 1979), dar și formatul clasic. Este creditată cu două sferturi de finală în palmares, a jucat pe terenurile verzi ale exclusivistului club londonez împotriva lui Tracy Austin (optime de finală în 1979), a Martinei Navratilova (sfert de finală în 1981) și a lui Chris Evert (optime de finală în 1982). Ruzici, cea care s-a simțit mai confortabil pe zgură decât pe iarbă, a fost cel mai aproape de o victorie uriașă în fața americancei Evert, după ce a câștigat primul set al disputei, la tiebreak, celelalte două dueluri cu jucătoare care au stat săptămâni bune în fotoliul de lider mondial fiind cedate în minimum de seturi.
Virginia nu s-a impus niciodată în 23 de partide directe cu Chris Evert. A reușit însă să îi smulgă patru seturi, câte unul pe fiecare suprafață: în 1979, pe hard-ul american de la Tampa; în 1980, pe zgura din Perugia (Italia) și apoi pe carpetă, la Brighton (Marea Britanie). În 1982, actualul manager al Simonei Halep își completa „palmaresul” cu un set câștigat pe iarba londoneză în fața fostului lider mondial cu 18 titluri de Mare Șlem la simplu, dintr-un total record de 34 de finale. Evert s-a impus însă 6-7, 6-3, 6-1.
1997: „Anul Spîrlea” și la Wimbledon
Anul de grație al Irinei Spîrlea, început cu sfert de finală la Australian Open și încheiat cu semifinală la US Open, i-a adus și cel mai bun rezultat al carierei pe iarba de la All England Club (egalată apoi un an mai târziu): prezență în optimi. Sorții i-au hărăzit un duel cu Iva Majoli (a cincea jucătoare a lumii în acel moment), iar spectatorii au fost ținuți cu sufletul la gură de un duel pe muchie de cuțit, câștigat dramatic de croată, 6-7(8), 6-1, 9-7, aceasta stabilindu-și la rândul său un personal best prin prezența în sferturi. Spîrlea venea după un alt maraton, câștigat în turul doi cu 10-8 în decisiv în fața Elenei Makarova (Rusia).
2010: Alexandra Dulgheru, povestea lui „cum să debutezi la un Grand Slam din postura de cap de serie”
Alexandra Dulgheru a fost în vârf de formă în 2010 iar în primele luni, a reușit să strângă suficient de multe puncte astfel încât, atunci când a ajuns să joace pentru prima dată turneul de la Roland Garros, apoi Wimbledon-ul, a intrat direct pe lista capilor de serie. A ajuns în ambele turnee până în turul trei – un personal best care stă în picioare până în ziua de azi.
2011: Simona Halep, debut la Wiimbledon și prima întâlnire cu Serena Williams, cu set câștigat
În 2011, la debutul pe tabloul principal al celui mai prestigios turneu de Grand Slam, Simona Halep s-a lovit în premieră de „muntele” Serena Williams – cu întreaga forță mentală și fizică, dar și cu bagajul de file de istorie al americancei, încă în creștere. Simona, aflată atunci, la 19 ani, pe locul 57 mondial, a avut tupeu în start de meci, pe Terenul 2, supranumit „Cimitirul Capilor de Serie”: a încercat și a și finalizat în fața americancei cu doar trei meciuri în picioare după o absență de 49 de săptămâni din circuit, din cauza unui cheag de sânge la nivelul plămânilor. Constănțeanca și-a adjudecat primul set cu 6-3, „extrem de meritat”, cum nota cronica partidei din publicația britanică The Telegraph, cu lovituri agresive și servicii care au uimit-o chiar și pe Williams, deși în declarația sa din final exista la acea vreme o doză sesizabilă de superioritate: „Mi-am zis că servește bine pentru înălțimea ei. De regulă, jucătoarele de talia ei nu servesc atât de bine. Pune atâta forță în serviciu, este cu adevărat fantastic„.
Victoria Serenei Williams a venit în nota caracteristică: mobilizare exemplară, forță pompată din ce în ce mai mult în servicii, un ritm de croazieră stabilizat din mers și prea puțin pe fondul accidentării Simonei, din setul întâi, când aceasta chema medicul și solicita time-out medical, pentru o accidentare la gambă. Americanca a reușit să facă ce și-a propus „să închid mai repede, să termin”, tabela reținând la final scorul de 3-6, 6-2, 6-1. Chiar și în cele două seturi dominate de Williams, Simona a găsit un „superb și delicat drop-shot în cross”, care i-a adus aplauze din partea americancei și un paragraf în plus dedicat în presa britanică.
Per total, la 19 ani, Simona Halep a ținut fanii tenisului din România cu sufletul la gură, pentru că a condus-o cu set la zero pe cea mai mică și mai titrată dintre surorile Williams, o performanță pe care a mai repetat-o doar după trei ani, în final de 2014, atunci când a și câștigat duelul din grupele Turneului Campioanelor de la Singapore, după o serie de șase seturi cedate.
2012: „O rază de Sorana”, titra ProSport
Sorana Cîrstea a punctat apăsat de-a lungul carierei că iarba este suprafața sa favorită, deși primul și singurul sfert de finală într-un turneu de Mare Șlem l-a obținut pe suprafața roșie. Iar în 2012, se îndrepta spre Marea Britanie, cu același refren pe buze „sunt foarte încântată că încep turneele pe iarbă, e suprafața mea favorită, tot timpul am spus că nu sunt fan zgură”.
Sportiva de 22 ani, aflată atunci pe locul 52 WTA și antrenată de Victor Ioniță, a ținut steagul sus la Wimbledon, calificându-se în turul trei printr-o victorie de răsunet, obținută pe seară în fața chinezoaicei Na Li, cu 6-3, 6-4. Deși a avut-o în față pe a 11-a jucătoare a lumii, o adversară-coșmar care o îngenunchease de două ori pe Cîrstea, pe zgura de la Roland Garros, lăsându-i doar trei și respectiv patru game-uri, românca a intrat pe teren dezinvoltă și a făcut legea în primele 30 de minute, desprinzându-se la 5-1. Chinezoaica a schițat gestul revenirii, a fost pusă însă la punct de Sorana, iar evadarea cu break din debut de set doi a fost ultima replică a îndrăgitei asiatice. Mai puțin dramatic decât meciul din 2009, de la French Open, contra sârboaicei Jankovic, meciul a oferit una dintre nu foarte multele partide memorabile, în care „Sori” a strălucit, știind să reziste perfect presiunii scorului și forcingului venit de pe partea cealaltă a fileului.
2014: Rampa de lansare pentru Andreea Mitu
Andreea Mitu a fost la un pas să le lase de tenis, iar Wimbledon 2014 este momentul care a înclinat decisiv balanța pentru a continua: accidentată, cu probleme financiare, Andreea era decisă să pună racheta în cui înainte de startul lui 2015. La All England Club, a jucat însă în calificări, a câștigat primul meci, apoi pe al doilea și pe al treilea și, cu trei rochițe de tenis cumpărate drept premiu, câte una pentru fiecare succes, a debutat pe tabloul principal al unui turneu de Mare Șlem. Această poveste a făcut înconjurul lumii atunci când, în 2015, Mitu a jucat în optimi la Roland Garros.
Andreea s-a convins pe iarba de la Wimbledon că locul său este pe teren și așa a început ascensiunea sa spre Top 100, așa s-a născut victoria cu Eugenie Bouchard din Fed Cup, așa a apărut și prima calificare directă pe tabloul principal de la un turneu de Mare Șlem. În 2015, Andreea a pornit spre Londra cu gândul de a obține prima victorie pe tabloul principal de la Wimbledon, pe suprafața cea mai dragă sufletului ei.
2014: Simona Halep, prima semifinalistă „tricoloră” la Wimbledon
În 2015, Simona Halep ia startul pentru a cincea oară pe tabloul principal al turneului de la Wimbledon. 2014 i-a adus indiscutabil cea mai bună performanță: un parcurs până în semifinale, cu un singur set cedat până în careul de ași, în runda secundă, surprinzător, împotriva celui mai facil adversar din seria de șase meciuri – Lesia Tsurenko, jucătoare venită din calificări, de pe poziția 170 WTA.
După finala de la Roland Garros, din postura de număr trei mondial, prezența în săptămâna a doua a Simonei a fost așteptată și logică. Cele două seturi câștigate cu 6-0, în optimi și în sferturi (al doilea, în fața singurului cap de serie pe care tabloul și rezultatele-surpriză din primele tururi i l-au mai lăsat în cale – Sabine Lisicki, nemțoaica cu servicii-bombă) au contrastat puternic cu bandajul mare de pe coapsă purtat din partidă în partidă de Halep, însă deznodământul aventurii de la All England Club, din semifinala cu Genie Bouchard a fost decis în mare măsură de accidentarea la gleznă, din game-ul cinci, atunci când, încercând să ajungă la o minge, Simona a călcat greșit iar piciorul i-a rămas pur și simplu în pământ. Chiar și așa, Wimbledon 2014 rămâne bătut în cuie – cel mai bun rezultat la simplu feminin, din istoria tenisului feminin românesc.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER